shutterstock_185021132

Cum sa nu ne criticam copii

shutterstock_185021132

Mulți părinți, bunici și educatori consideră că a educa un copil înseamnă a-i arăta în permanență unde greșește și a-l corecta explicându-i și repetându-i cum trebuie să facă bine, dar constată (nu fără uimire) că toate reproșurile, criticile și explicațiile lor le intră copiilor pe o ureche și le ies pe alta. Copiii nu numai că par indiferenți la tot acest efort «pedagogic», dar parcă fac exact pe dos.

Irina Petrea Sullivan | www.irinapetrea.ro

 În loc ca această situaţie să le dea părinţilor de bănuit că strategia nu e bună, ei continuă să o aplice cu şi mai multă înverşunare, aşteptând rezultate diferite. Se aşteaptă să reuşească să „le bage în cap“ copiilor ce să facă, dar mai ales ce să nu facă şi speră să le vină acestora „mintea la cap“. Între timp, toată lumea se umple de frustrare, relaţiile dintre copii şi părinţi, bunici, educatori se tensionează şi apar certuri, poate chiar bătăi, şi comportamente din ce în ce mai inadecvate din partea copiilor.

O vorbă înţeleaptă din bătrâni spune că prinzi mai multe muşte cu o lingură de miere decât cu o găleată de oţet. În psihologie, mierea este feedback-ul pozitiv, adică aprecierea, întărirea pozitivă, iar oţetul este feedback-ul negativ, adică reproşul, critica, întărirea negativă.

Studiind eficienţa echipelor manageriale, psihologul american Mario Losada a ajuns la concluzia că performanţele acestora depind în mod crucial şi de raportul dintre aprecierile şi criticile managerului la adresa subordonaţilor săi. Angajaţii sunt mai productivi şi dau un randament mai bun, sunt mai implicaţi în sarcinile de serviciu dacă managerul lor le apreciază calităţile şi realizările şi le susţine eforturile, decât atunci când managerul îi critică, le vânează greşelile şi îi umileşte.

Cu atât mai important este acest raport în cadrul relaţiilor cu un grad ridicat de implicare emoţională – relaţiile de cuplu şi de familie. Critica susţinută distruge imaginea de sine a celui criticat şi încrederea în sine. Iar cel care critică nu mai poate vedea nimic din tot ce face bine celălalt, nimic din calităţile sale. Rezultatul: copii timizi, timoraţi, complexaţi, furioşi, agresivi sau pasiv-agresivi şi părinţi nefericiţi, îngrijoraţi, nemulţumiţi, deprimaţi, disperaţi. A avea copii devine, din cea mai mare bucurie a vieţii, cea mai cumplită dezamăgire şi cea mai mare sursă de stres.

Suportăm cu dificultate critica în general, dar cel mai mult ne doare când ea vine din partea persoanelor în care investim emoţional: mama, tata, fraţii, soţul, soţia, prietenii. Pentru copil, cel mai dureros este să fie criticat de părinţi. El vede în critică şi reproş respingerea sa de către părinţi („Nu mă iubeşte mama“/ „Tata nu mă place“). Dacă părinţii te critică des, dacă nici măcar lor nu pare că le placi, atunci, te poţi întreba: „Cine, oare, mă va plăcea? Cine mă va putea iubi vreodată?“

Copilul ajunge să nu se mai considere vrednic de iubirea şi respectul nimănui. Tânjeşte după aprecierea celorlalţi când el însuşi nu are nici un fel de apreciere faţă de sine. Caută să placă foarte tare celor din jur când, de fapt, el însuşi nu se place deloc. Face greu faţă la orice aduce a critică şi, la rândul său, devine foarte critic la adresa celorlalţi şi nesuferit, foarte uşor de rănit şi dificil ca individ. Poate fi opoziţionist, ţâfnos, necooperant. Un astfel de copil devine o persoană cu o stimă de sine extrem de fragilă şi creşte avid să placă şi să fie apreciat. Nutreşte convingerea că, dacă nu le face pe plac părinţilor, prietenilor, profesorilor, mai târziu partenerului de viaţă, şefului, angajatorului etc., aceştia îi vor retrage iubirea, îl vor părăsi, îl vor da afară, vor renunţa la el.

O astfel de persoană poate face multe lucruri împotriva voinţei sale, încă din copilărie, inclusiv să se lase abuzat, să renunţe la obiectivele sale şi să se subordoneze dorinţelor şi obiectivelor celor la care ţine. Treptat, într-o relaţie, o astfel de persoană devine tot mai temătoare, mai suspicioasă, vede trădări la tot pasul şi devine sufocantă, chiar abuzatoare faţă de cei care îi acordă iubirea şi prietenia, până când aceştia din urmă pot ajunge să dorească să se elibereze, părăsind-o. Un astfel de om nu este capabil să-şi trăiască propria existenţă, ci se alipeşte la existența altora prin relaţii de dependenţă şi subjugare.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *