shutterstock_185021132

CUM SA NU NE CRITICAM COPIII

Mulți părinți, bunici și educatori consideră că a educa un copil înseamnă a-i arăta în permanență unde greșește și a-l corecta explicându-i și repetându-i cum trebuie să facă bine, dar constată (nu fără uimire) că toate reproșurile, criticile și explicațiile lor le intră copiilor pe o ureche și le ies pe alta. Copiii nu numai că par indiferenți la tot acest efort «pedagogic», dar parcă fac exact pe dos.

Irina Petrea Sullivan | www.irinapetrea.ro

În loc ca această situaţie să le dea părinţilor de bănuit că strategia nu e bună, ei continuă să o aplice cu şi mai multă înverşunare, aşteptând rezultate diferite. Se aşteaptă să reuşească să „le bage în cap“ copiilor ce să facă, dar mai ales ce să nu facă şi speră să le vină acestora „mintea la cap“. Între timp, toată lumea se umple de frustrare, relaţiile dintre copii şi părinţi, bunici, educatori se tensionează şi apar certuri, poate chiar bătăi, şi comportamente din ce în ce mai inadecvate din partea copiilor.

O vorbă înţeleaptă din bătrâni spune că prinzi mai multe muşte cu o lingură de miere decât cu o găleată de oţet. În psihologie, mierea este feedback-ul pozitiv, adică aprecierea, întărirea pozitivă, iar oţetul este feedback-ul negativ, adică reproşul, critica, întărirea negativă.

Studiind eficienţa echipelor manageriale, psihologul american Mario Losada a ajuns la concluzia că performanţele acestora depind în mod crucial şi de raportul dintre aprecierile şi criticile managerului la adresa subordonaţilor săi. Angajaţii sunt mai productivi şi dau un randament mai bun, sunt mai implicaţi în sarcinile de serviciu dacă managerul lor le apreciază calităţile şi realizările şi le susţine eforturile, decât atunci când managerul îi critică, le vânează greşelile şi îi umileşte.

Cu atât mai important este acest raport în cadrul relaţiilor cu un grad ridicat de implicare emoţională – relaţiile de cuplu şi de familie. Critica susţinută distruge imaginea de sine a celui criticat şi încrederea în sine. Iar cel care critică nu mai poate vedea nimic din tot ce face bine celălalt, nimic din calităţile sale. Rezultatul: copii timizi, timoraţi, complexaţi, furioşi, agresivi sau pasiv-agresivi şi părinţi nefericiţi, îngrijoraţi, nemulţumiţi, deprimaţi, disperaţi. A avea copii devine, din cea mai mare bucurie a vieţii, cea mai cumplită dezamăgire şi cea mai mare sursă de stres.

Suportăm cu dificultate critica în general, dar cel mai mult ne doare când ea vine din partea persoanelor în care investim emoţional: mama, tata, fraţii, soţul, soţia, prietenii. Pentru copil, cel mai dureros este să fie criticat de părinţi. El vede în critică şi reproş respingerea sa de către părinţi („Nu mă iubeşte mama“/ „Tata nu mă place“). Dacă părinţii te critică des, dacă nici măcar lor nu pare că le placi, atunci, te poţi întreba: „Cine, oare, mă va plăcea? Cine mă va putea iubi vreodată?“

Copilul ajunge să nu se mai considere vrednic de iubirea şi respectul nimănui. Tânjeşte după aprecierea celorlalţi când el însuşi nu are nici un fel de apreciere faţă de sine. Caută să placă foarte tare celor din jur când, de fapt, el însuşi nu se place deloc. Face greu faţă la orice aduce a critică şi, la rândul său, devine foarte critic la adresa celorlalţi şi nesuferit, foarte uşor de rănit şi dificil ca individ. Poate fi opoziţionist, ţâfnos, necooperant. Un astfel de copil devine o persoană cu o stimă de sine extrem de fragilă şi creşte avid să placă şi să fie apreciat. Nutreşte convingerea că, dacă nu le face pe plac părinţilor, prietenilor, profesorilor, mai târziu partenerului de viaţă, şefului, angajatorului etc., aceştia îi vor retrage iubirea, îl vor părăsi, îl vor da afară, vor renunţa la el.

O astfel de persoană poate face multe lucruri împotriva voinţei sale, încă din copilărie, inclusiv să se lase abuzat, să renunţe la obiectivele sale şi să se subordoneze dorinţelor şi obiectivelor celor la care ţine. Treptat, într-o relaţie, o astfel de persoană devine tot mai temătoare, mai suspicioasă, vede trădări la tot pasul şi devine sufocantă, chiar abuzatoare faţă de cei care îi acordă iubirea şi prietenia, până când aceştia din urmă pot ajunge să dorească să se elibereze, părăsind-o. Un astfel de om nu este capabil să-şi trăiască propria existenţă, ci se alipeşte la existența altora prin relaţii de dependenţă şi subjugare.

Urmările criticii părinţilor la adresa copilului sunt multiple atât pe termen imediat, cât şi pe termen lung. Cei mai mulţi părinţi vor să îşi crească copiii cu mentalitate de învingător şi cred că realizează acest obiectiv cu fraze pompieristice de tipul „tu trebuie să fii primul“, „tu eşti cel mai bun, n-ai voie să ieşi pe locul 2“, „eşti grozav“ etc. Fals. Mentalitatea de învingător este incompatibilă cu stima de sine scăzută şi fragilă. Mentalitatea de învingător vine la pachet cu asertivitatea, cu respectul de sine, cu respectul faţă de ceilalţi, cu o stimă de sine bună şi stabilă.

Stima de sine se bazează pe:

  • imagine de sine bună (alimentată de aprecierea comportamentelor corecte, a reuşitelor, de cunoaşterea şi acceptarea calităţilor şi limitelor proprii);
  • încredere în sine, în capacitatea de a surmonta dificultăţile şi adversităţile (şi este alimentată de dovedirea repetată a competenţelor personale în diverse situaţii concrete);
  • iubire de sine, a cărei sursă de alimentare este afecţiunea părintească necondiţionată. Ne iubim copiii în pofida greşelilor lor, îi iubim orice ar fi; pur şi simplu, un părinte nu se poate opri din a a-şi iubi fiul sau fiica.

Prin urmare, ce să facem în loc să ne criticăm copiii atunci când greşesc?

  • Întrebaţi-vă copiii ce au dorit să obţină făcând ceea ce au făcut. De multe ori răspunsul lor vă va surprinde. Cel mai adesea, copiii nu îşi propun să facă ceva rău („Nu am vrut să trântesc uşa, doar m-am grăbit“); uneori, ei îşi propun iniţial să facă ceva bun, dar lipsa de experienţă îi împiedică („Nu am vrut să fac inundaţie, am vrut doar să spăl pe jos“). Prin urmare, nu le faceţi din start un proces de intenţie pentru orice au greşit. La final, întrebaţi-i cum altfel ar fi cu putinţă să obţină ceea ce şi-au dorit (comportându-se adecvat). De exemplu, cum altfel ar fi putut să se amuze fără să facă gălăgie şi să-i deranjeze pe alţii?; cum altfel ar fi putut să obţină jucăria fără să lovească un alt copil?; cum altfel şi-ar fi putut manifesta dezamăgirea pentru că un prieten l-a trădat fără să-i fi distrus lucrurile etc.
  • Evitaţi întrebările şi afirmaţiile evaluatoare, folosiţi întrebări şi afirmaţii descriptive. În loc de „De ce ai făcut asta?“ sau „De ce nu ai făcut cum ţi-am zis?“– care implică reproşul („De ce ai făcut cutare lucru, pe care nu trebuia să îl faci?“) –, ajutaţi copiii să-şi înţeleagă comportamentul cu ajutorul întrebărilor şi afirmaţiilor descriptive, constatatoare: „Ce s-a întâmplat aici?“ sau „Cum ai ajuns la această concluzie/decizie/acţiune?“ etc.
  • Amintiţi copiilor regula de comportament: „Ce am învăţat că facem atunci când ne întâlnim cu vecinii de bloc la lift şi pe casa scărilor?“ Dacă copilul îşi aduce aminte regula („Îi salutăm.“), vom continua prin a-i cere să facă astfel. Dacă nu îşi aduce aminte regula, i-o reamintim noi, simplu, fără nici un fel de reproş: „Îi salutăm“ (nu spunem: „De câte ori să-ţi mai spun că trebuie să îi salutăm? Când o să înveţi să saluţi?“). De multe ori, cât timp copilul încă nu a deprins un anumit comportament, este bine să îi aducem aminte ce are de făcut într-o anumită situaţie imediat înainte de a ajunge în situaţia respectivă. De exemplu, înainte de a intra la grădiniţă, le aducem aminte: „De îndată ce intrăm, ce trebuie să facem?“ Dacă copilul spune „Salutăm“, îl apreciem şi îi cerem să procedeze astfel: „Foarte bine. Mă aştept să îi saluţi pe cei cu care ne întâlnim.“
  • Cereţi copiilor să facă ceea ce regula de comportament spune şi chiar să repete respectivul comportament pe moment: „Cum am spus că închidem uşa frumos? O apropiem încet, fără să o trântim. Te rog, du-te şi închide-o încă o dată/de X ori, frumos, acum“.
  • Aplicaţi ignorarea planificată, voită, a unui comportament care este deranjant pentru mine ca părinte, dar nu este grav (nu presupune agresiune fizică sau verbală sau un comportament indecent sau necinstit). În loc să îi tot reproşez că vorbeşte tare, aş putea să mă retrag din conversaţie şi să nu-i mai dau atenţie în loc să-i reproşez că vorbeşte tare (aceasta în cazul în care l-am rugat deja să vorbească mai încet şi el a ignorat cerinţa mea).
  • Spuneţi-i copilului ce să facă în loc să îi spuneţi ce să NU facă. Cu alte cuvinte, adresaţi instrucţiuni formulate afirmativ din punct de vedere gramatical, nu sub formă de negaţii explicite. Una dintre regulile de funcţionare a minţii omeneşti este aceea că nu operează cu negaţii explicite. Dacă vă rog să nu vă gândiţi acum, citind aceste rânduri, la un papagal verde, veţi constata că exact această imagine vă vine în minte. „Nu mai bate mingea“ se traduce pentru copilul nostru ca „Mai bate mingea“. Cum altfel să îi adresăm o solicitare? „Încetează să mai baţi mingea. Aceasta îi deranjează pe cei din jur/pe vecini“ sau „Opreşte-te să mai baţi mingea. Este o oră la care cei mai mulţi oameni vor să se odihnească şi zgomotul îi va împiedica. Este nepoliticos din partea ta.“
  • Vânaţi comportamentele adecvate ale copilului în locul greşelilor şi oferiţi-le aprecieri de îndată. „Îţi mulţumesc că ai acceptat să renunţi să te joci cu mingea la această oră. Vei putea să te joci după ora 17.“

Ţineţi minte că scopul nostru ca părinţi este să ne educăm copiii, să le formăm caracterul prosocial, să îi abilităm să trăiască în lume prin ei înşişi. Însă nu vom putea realiza nimic din toate acestea dacă nu avem ceea ce este însăşi fundamentul oricărei familii şi temelia existenţei omeneşti – relaţia dintre semeni. Aşa cum nu poţi ţine vin bun într-un butoi rău, nici nu poţi da unui copil o educaţie bună dacă ai o relaţie proastă cu el. Critica distruge relaţii şi distruge vieţi.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *