RIVALITATEA ÎNTRE FRAȚI

RIVALITATEA ÎNTRE FRAȚI

„Frații nedreptățiți sunt mai greu de cucerit decât o cetate întărită, și certurile dintre ei sunt tot așa de greu de înlăturat ca zăvoarele unei case împărătești”, spune una dintre pildele Împăratului Solomon. Tot aici găsim și soluția, pentru că începutul unei certe este ca slobozirea unor ape”, trebuie să „curmi cearta înainte de a se înteți”.

Irina Petrea Sullivan | www.irinapetrea.ro

 

 

Continuând cu exemplele biblice, Cain şi Abel ne oferă şi prima lecţie de rivalitate între fraţi sfârşită tragic, printr-un fratricid. Istoria lumii abundă în exemple de rivalitate între fraţi, fie că este vorba despre putere, dragoste, apreciere sau avere. Orice judecător, avocat sau grefier vă poate spune că, în nenumărate dosare aflate pe rol, părţile aflate în litigiu sunt fraţi sau surori. La fel de multe sunt însă şi situaţiile în care fraţii şi surorile s-au crescut unii pe alţii şi s-au ajutat toată viaţa.

Ca părinte, ţine de domeniul evidenţei faptul că îmi doresc să cresc copii care să se iubească şi să se ajute între ei, însă, uneori, fără să-mi dau seama, pot semăna între fraţi şi surori o vrăjmăşie cât o viaţă de om. Alteori, chiar şi fără să comit greşeli, copiii tot rivalizează între ei şi chiar ajung la o relaţie tensionată.

Între fraţi şi surori apar adesea certuri şi conflicte chiar şi din cele mai mărunte motive, cum ar fi o jucărie, un joc, locul în maşină sau o bucată de covrig. De multe ori, astfel de certuri izbucnesc din senin, după ce copiii s-au înţeles şi s-au jucat bine o vreme, şi sunt urmate de acte de agresiune fizică.

Sunt familii unde conflictele dintre fraţi sunt rare şi de mică intensitate şi altele în care fraţii sunt într-un conflict aproape continuu; însă, cu siguranţă, nu există familii unde fraţii să nu fi avut niciodată nici cea mai mică dispută sau motiv de contrazicere între ei, prin urmare ar fi nerealist să avem astfel de aşteptări de la copiii noştri.

Instinctiv, copilul îl bruschează pe un altul care îl frustrează. Vor trece ani buni şi va fi nevoie de multă răbdare şi perseverenţă din partea părinţilor şi educatorilor pentru a-l învăţa cum să soluţioneze paşnic conflictele cu fraţii săi şi cu alţi copii. De asemenea, această abilitate se va dezvolta pe măsură ce are loc şi dezvoltarea creierului copilului, permiţându-i să anticipeze mai bine rezultatele acţiunilor sale, să înveţe din greşeli, să deprindă autocontrolul şi să ia decizii bune. Prin urmare, ca părinte, voi pleca de la premiza că micuţul meu nu este câtuşi de puţin un înger, ci un pui om sensibil, impulsiv, egocentric şi lipsit de experienţă.

Este importantă atitudinea mea ca părinte faţă de neînţelegerile dintre fraţi pentru a şti să gestionez situaţiile încordate, fără să alimentez gelozia şi rivalitatea dintre copiii mei.

Dorothy Rowe, psiholog clinician australian, specialist în tratarea depresiei şi anxietăţii, afirmă că: „Relaţiile dintre fraţi variază atât de mult, încât nu pot fi puse în cutiile precise pe care psihologilor le place să le creeze.“ (Rowe, Dorothy, Dragul meu duşman, prietenul meu periculos Cum să cultivi o relaţie bună cu fratele sau sora ta, Editura Trei, Bucureşti, 2012, pag. 68).

În anumite relaţii poate predomina afecţiunea, în altele rivalitatea, în altele ura şi nevoia. Practic, toate aceste elemente se regăsesc în proporţii diferite în orice relaţie dintre fraţi, fiind însăşi natura ataşamentului dintre fraţi.

Sunt şi copii pe care venirea pe lume a unui frate sau a unei surori îi va schimba pentru tot restul vieţii şi nu vor redeveni niciodată copiii de dinaintea acestui eveniment, în pofida celor mai mari eforturi ale părinţilor. Naşterea unui copil şi redimensionarea familiei este unul dintre cele mai importante evenimente din viaţa oricărei familii, însă semnificaţiile şi emoţiile trăite pot fi cât se poate de diferite pentru copii şi pentru adulţi. Pentru adulţi, venirea pe lume a unui nou copil este, de regulă, o bucurie, chiar dacă presupune o ajustare a programului de lucru, a bugetului, a rutinei. Părinţii se bucură şi la gândul că ai lor copii se vor avea unii pe alţii ca parteneri de nădejde pentru tot restul vieţii.

Pentru copil, mai ales dacă este mic, semnificaţiile pot fi însă total diferite: noul venit este menit să îl înlocuiască, sentimentele sunt de gelozie (mai ales că toată lumea se bucură la vederea bebeluşului şi tinde să îi dea acestuia cea mai multă atenţie). În scurtă vreme realizează că bebeluşul va împărţi cu el nu numai atenţia părinţilor şi dragostea lor, ci şi timpul, recompensele, chiar micile sale posesiuni (jucării, obiecte, camera etc) şi că, în plus, se poate alege şi cu responsabilităţi suplimentare vis-à-vis de fratele sau sora sa. De cele mai multe ori, copilul mai mare trăieşte emoţii conflictuale: pe de o parte, afecţiune faţă de bebeluş, pe de altă parte gelozie şi invidie. Trebuie să recunoaştem, şi ca adulţi ne este foarte greu să gestionăm o situaţie asemănătoare şi, nu de puţine ori, o astfel de relaţie seamănă cu un carusel care ne ameţeşte şi pe noi, şi pe cei din jur.

În familiile cu mai mulţi copii, mezinul poate încerca aceleaşi emoţii ca primul născut la venirea pe lume a celui care îi va ocupa poziţia privilegiată de până atunci. Nu numai că emoţiile copilului pot fi greşit interpretate de părinţi, dar adesea şi acţiunile lui sunt interpretate eronat (de exemplu, atunci când copilul nu vrea să împartă o jucărie cu fratele sau sora sa, este considerat egoist, nu îngrijorat că cel mic ar putea să i-o strice). În consecinţă, părinţii pot acţiona în mod eronat: îl ceartă pe cel mare, îl obligă, îl ameninţă sau pur şi simplu îi iau jucăria şi i-o dau celui mic, în loc să îl înveţe pe mezin să ceară (sau chiar să îi refuze solicitarea dacă obiectul este prea fragil şi preţios pentru celălalt copil) şi să îl asigure pe copilul mai mare că, dacă jucăria lui se va strica, ei i-o vor înlocui.

 

Cum riscăm să accentuăm rivalitatea între frați, gelozia și invidia?
În cartea sa autobiografică, celebra actriţă hollywoodiană Joan Fontaine vorbeşte cel mai mult despre relaţia cu sora ei mai mare, Olivia, afirmând că „de la naştere, părinţii şi doica nu ne-au încurajat să fim altceva decât rivale, iar carierele noastre nu au făcut decât să accentueze situaţia.“ (Joan Fontaine, No Bed of Roses, William Morrow, New York, 1978, pag. 7).
Credeţi că părinţii şi doica lui Joan Fontaine şi-au dorit acest lucru şi au acţionat în mod voit? Cel mai probabil este că nu, tot aşa cum nici un părinte nu doreşte zâzanie între copiii săi, însă, ca atâţia alţi părinţi, au acţionat într-o manieră care le-a împins pe cele două fiice spre o relaţie bazată pe rivalitate şi chiar ură.
Multe sunt remarcile, gesturile şi acţiunile părinţilor, bunicilor şi cunoscuţilor care pot să contribuie semnificativ la accentuarea rivalităţii dintre fraţi, dar, dacă ar fi să le clasificăm măcar pe cele mai uşor de remarcat, aş spune că ne rănim copiii cel mai uşor atunci când:

  • Facem comparaţii nefavorabile pe care, ca părinţi, le considerăm mobilizatoare: „De ce nu poţi să fii şi tu cuminte ca surioara ta? De ce nu ai şi tu răbdare cum are ea?“ Interpretarea părintelui este că, oferind copilului un exemplu bun şi provocându-l, acesta se va mobiliza să-l urmeze. Interpretarea copilului este că surioara este mai iubită de părinţi, nu mai răbdătoare.
  • Favorizăm un anume copil. Uneori fără să ne dăm seama, alteori în mod voit, favorizăm pe copilul care ne seamănă mai mult (şi în care ne regăsim într-o mai mare măsură), care este mai ascultător, mai maleabil sau care este mai vulnerabil, mai bolnăvicios, mai sensibil ori, dintr-un motiv sau altul, ne face viaţa mai uşoară, pe când celălalt este mai dificil. Chiar dacă favoritismele sunt uneori minore (i-am dat celui pe care îl ştiu mai pofticios încă o porţie de desert, cedând-o pe a mea, şi nu pot să îi suplimentez şi celuilalt copil desertul sau să îi ofer altceva) sau îndreptăţite (trebuie să mă ocup mai mult de copilul care este afectat de o boală cronică sau de o deficienţă, nu am încotro), ceilalţi fraţi pot interpreta acest lucru ca fiind o măsură a iubirii mai mari pe care o am faţă de favorit şi, în consecinţă, ar putea să îl invidieze mai mult şi să rivalizeze mai intens cu el la afecţiunea şi recunoaşterea mea.

În familiile refăcute prin recăsătorire putem întâlni adesea situaţii deosebit de delicate, unde copiii „mei“, copiii „tăi“ şi copiii „noştri“ sunt într-o permanentă rivalitate, fiecare interpretând orice decizie drept un favoritism la adresa unui copil din această fratrie complicată. Regulile casei, unice pentru toţi, sunt calea cea mai la îndemână de a evita pe cât posibil situaţii delicate, dar nu există nici o garanţie că rivalitatea, invidia şi chiar vrăjmăşia şi ura nu se vor cuibări în sufletele acestor copii.

  • Acţionăm fără să le explicăm copiilor. Sunt anumite situaţii în care ar părea că favorizăm pe vreunul, ca de exemplu atunci când unul dintre copii are dificultăţi mai mari la învăţare şi ne ocupăm mai mult de acesta în defavoarea celorlalţi. Ceilalţi fraţi pot interpreta eronat preocuparea noastră drept un favoritism şi, ca urmare, pot deveni geloşi, ne pot reproşa şi se pot comporta urât faţă de el.
  • Aplicăm formula „cel mare trebuie să înţeleagă, cel mic nu înţelege şi nu poate.“ În virtutea acestei formule, copilul mai mare se simte nedreptăţit constant, iar copilul mai mic învaţă să manipuleze situaţiile în favoarea lui. Prin remarci precum: „Tu eşti mai mare, nu ai voie să îl faci să plângă. El este mic, nu înţelege, se supără repede“, părinţii apelează la experienţa copilului mai mare, la judecata sa şi cred că, în acest fel, îl vor determina să fie mai îngăduitor faţă de copilul mai mic. Copilul cel mare însă interpretează această situaţie drept tratament discriminatoriu, fapt reflectat adesea de expresii precum „Of, eu, eu şi numai eu trebuie să renunţ, el are voie să facă tot ce vrea“.
  • Intervenim ca un arbitru în disputele copiilor. De multe ori, atunci când nu reuşesc să rezolve singuri un diferend, copiii apelează la părinţi să-i arbitreze: „Mama, Maria mi-a luat păpuşa şi i-a ciufulit părul“, „Da, dar ea mi-a dat pe jos ursuleţul şi a râs!“ sau „Tata, spune-i lui Matei să mă lase şi pe mine să mă dau cu bicicleta.“ Atunci când devenim arbitri, oricât de înţelepte ar fi deciziile noastre, unul dintre copii se va simţi nedreptăţit pentru că va interpreta totul în cheie personală emoţională („Pe ea o iubeşte mai tare“) şi nicidecum raţională („A avut dreptate tata să-i dea şi ei bicicleta, eu mă plimbasem deja o jumătate de oră“). Cel mai indicat este să-i lăsăm să găsească soluţii non-violente la conflictele lor şi, dacă nu găsesc, să aplicăm o soluţie nefavorabilă tuturor părţilor, cum ar fi să-i trimitem să stea în camere separate, să le interzicem să se joace împreună o vreme, să le luăm jucăria pe care şi-o dispută etc., astfel încât să fie interesaţi să găsească ei o soluţie mai înainte de a fi nevoiţi să se supună deciziei cu mult mai nefavorabile a părintelui.

În cartea sa (pe care o recomand cu căldură tuturor părinţilor!), Dorothy Rowe afirmă: „Părinţii noştri ne validează şi ne invalidează, dar fraţii noştri fac asta şi mai mult. Nici nu e de mirare că ne creăm un ataşament deopotrivă de iubire şi ură faţă de ei.“

A creşte un copil este greu. A creşte mai mulţi e încă şi mai greu. Fiecare copil ocupă un loc în ierarhia casei şi are un rol pe care îl va transpune în tot ce va face de-a lungul existenţei sale. Primului născut îi revine misiunea de a păstra tradiţia familiei, mezinul este inovatorul, iar fraţii mijlocii îşi vor găsi fiecare, după abilităţile lor, identităţi în familie (cel mai bun atlet, cel mai amuzant, cel supărăcios etc).

Copiii nu devin fraţi buni pentru că „sângele apă nu se face“, ci pentru că părinţii ştiu să îi educe în spiritul dragostei şi toleranţei, al înţelegerii şi acceptării, prin însăşi maniera în care ei i-au tratat. Să ne aducem aminte că vom culege numai ceea ce semănăm…

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *