shutterstock_120272017

TRADITII SI SUPERSTITII DE NUNTA

La români, imediat după Sfânta Maria Mare (15 august), încep nunțile. Tradiția spune că la vremea strânsului recoltei, când cămările tuturor sunt pline, e bine ca tinerii să-și unească destinele. Pe marginea acestui eveniment important din viața oamenilor s-au țesut, de-a lungul timpului, tot felul de povești, obiceiuri și datini, pe care unii le mai respectă și în ziua de azi sau le-au adaptat vremurilor moderne.

www.artizanescu.ro

Frumos, bogat sau gospodar?

Cu mult înainte de logodnă, în vremurile trecute, feciorii şi fetele se găseau sub vraja unor practici de natură magică, în care se încerca pătrunderea în tainele ascunse ale viitorului. Pe cine va aduce soarta de soţ sau de soţie? Va fi frumos, bogat, gospodar? Răspunsul acestei dificile întrebări se află cu mai multe luni înainte de actul firesc al căsătoriei, în seara de Anul Nou, de Lăsata Secului sau în Postul Mare. La ţară, petrecerile organizate în acest scop se numesc „Vergel“ sau „Vrăjit“, atunci cînd întreg tineretul satelor petrece un Revelion ţărănesc. Răvaşele dezvăluie caracteristicele celui ce va fi hărăzit de soartă. În Transilvania şi Bucovina, tinerii aruncă fiecare cîte un obiect într-un cuibăraş cu apă. Un cercel, o cheiţă, un inel, un cuţit şi altele. Este ales un băiat de 10 ani care să le scoată din apă, prezentîndu-le „vergelatorului“, adică celui ce anunţă venirea Anului Nou şi care prezice fiecăruia viitorul. De regulă, băiatul respectiv ştie multe din cele ce se petrec în sat, astfel că predicţiile sale se apropie de dorinţele tinerilor. Aceeaşi practică este întîlnită în Oltenia, numai că în loc ca lucrurile să fie aruncate în apă, se bagă sub nouă vase. „Vrăjitorul“ le scoate rînd pe rînd. Dacă dă de vreun cărbune, viitorul soţ va fi frumos şi va avea ochii negri; dacă pune mîna pe un pieptene, însemnă că el va fi înalt şi jîmbat, avînd dinţii ca ai pieptenului; dacă, însă, pune mîna pe bani, soţul o să fie bogat.

Simpla asociere şi simbolismul rudimentar al lucrurilor prevestesc caracteristicile viitorului mire. După ce se termină petrecera comună a feciorilor şi fetelor, apar şi fete nemulţumite. Acestea, cînd ajung acasă, obişnuiesc să se ducă în grajdul vitelor, în toiul nopţii şi să lovească cu piciorul vaca sau boul care dorm la ora aceea înaintată, rostind cuvintele: „Hei, ăst timp?!“ Dacă animalul se trezeşte la prima lovitură, evenimentul fericit al căsătoriei este aşteptat în cursul anului respectiv; dacă nu, se repetă procedura. Dacă, în sfîrşit, vita se deşteaptă, înseamnă că fata se va mărita peste doi ani. Dacă nici această încercare nu este încununată de succes, rumegătorul va fi lovit cu piciorul de nenumărate ori şi blestemat în felul următor: „Hei, mînca-te-ar boala ciorilor, nu am şi eu noroc să mă mărit?!“

Acest obicei popular românesc vine din negura timpului, cînd decizia în privinţa anului căsătoriei era hotărîtă de animalele din gospodărie. Se credea că acestea comunicau între ele, putînd prezice viitorul.

Bruma de pe busuioc anunță un mire bătrîn
O altă datină spune că fata trebuie să ia busuioc legat cu fir roşu şi să meargă cu ochii închişi la gardul curţii. Acolo înfige planta în al nouălea par. Dimineaţa, se scoală şi se duce să vadă în ce fel de par a fost înfiptă chita de busuioc; dacă este găsită într-un par înalt şi drept, soţul hărăzit de soartă o să fie un bărbat voinic, înalt şi frumos; dacă este înfiptă într-un par scund, colţuros şi chituros, mirele va fi pitic şi urît; dacă pe lemnul respectiv s-a pus bruma peste noapte, însemna că fericitul va fi bătrîn.
Nerăbdarea fetelor de a se mărita este oglindită şi într-o altă veche tradiţie populară. Fetele obişnuiesc să ia în mînă „Vaca Domnului“, „Măriuţa Popii“, o buburuză roşie cu puncte negre sau o insectă obişnuită şi, ţinînd-o în palmă, să spună: „Buburuză-uză, încotro-i zbura/ Acolo m-oi mărita.“
Pentru mirii de la ţară, alegerea partenerei de viaţă nu este o glumă. Ea trebuie mai întîi iscodită şi observată. Oare ce apucături are? Părinţii băiatului scotocesc „aşezatul ei“, pentru a vedea dacă fata este demnă de a-l călăuzi pe fiul lor în viaţă, pînă la moarte. Logodna se face într-un cadru sărbătoresc, prin schimbarea verighetelor ascunse într-o farfurie cu grîu sau aşezate într-o batistă pregătită în acest sens. Grîul va fi apoi aruncat peste cei de faţă strigîndu-se : „Să se mlădească grîul.“
În locul verighetelor, la unii români, se schimbau monede de argint, iar în momentul în care tinerii îşi încrucişau mîinile erau consideraţi uniţi. Obiceiul era întîlnit mai ales în Hunedoara, cînd fetele se cumpărau la preţuri cuprinse între 20.000 de lei şi 100.000 de lei (la valoarea de atunci!).

Nu mă călca pe picior/Că ți-oi călca pe cuptor

Într-un tîrziu, peţitorilor li se deschidea uşa, iar rudele miresii intrau în casă. Însă părinţii fetei foloseau tot felul de şiretlicuri, chipurile pentru a nu-şi încredinţa fata cu una cu două. Uneori, fata urma să fie răpită. Raţiunea era economică, scutindu-i pe miri şi familiile acestora de cheltuielile nunţii. Se întîmpla însă ca o fată prinsă în vraja dragostei să fie minţită de băiatul pe care-l iubeşte şi să n-o mai ia de nevastă. Atunci, tînăra trebuia să facă tot ceea ce-i stătea în putere ca să ajungă …pe cuptorul lui. Realizînd această performanţă, afla toată lumea şi ea nu mai putea fi îndepărtată din casă. În acel moment, flăcăul era obligat de tradiţia strămoşească să o ia în căsătorie. Cultul respectiv are origini străvechi. La ţară se spune: „Mi-a căzut pe vatră“ sau, altfel zis: „Nu mă călca pe picior/Că ţi-oi călca pe cuptor.“

De cele mai multe ori, cererea în căsătorie era făcută prin intermediari, rude sau prieteni, stabilindu-se o zi anume pentru demersul respectiv. Cîteodată, peţitorii se prefac că-i ameninţă pe părinţii fetei, ca să le-o prezinte pe aceasta gătită.

Cînd eram la mama fată…

De regulă, nunta nu este aşteptată numai de cele două familii şi rudele apropiate, ci de întreaga obşte a satului. Dacă mireasa vine dintr-un sat străin, petrecerea capătă proporţii. Acesta este singurul eveniment de peste an care încheagă colectivitatea rurală. Mentalitatea ţărănescă este ca tinerii căsătoriţi să fie „gospodăriţi“ de la bun început, pentru că, la ţară, oamenii nu sînt niciodată indiferenţi faţă de cei ce se căsătoresc şi evenimentul trebuie să fie respectat cum se cuvine.

Mai întîi încep să umble „chemătorii“, „vorniceii“, „vătafii“, „cumnatul de mînă“, băieţi şi fete, ce trebuie să invite lumea la nuntă. Ei poartă în mîini un „diveri“ ori „vîlfei“, un colac de grîu, şi flori legate la căpăstrul calului sau la ureche, un băţ de alun împodobit şi o ploscă de vinars. Dacă rudele miresei gustă din ceea ce li s-a pregătit, înseamnă că primesc invitaţia.

În timpul petrecerii ce urmează, mireasa este scoasă din joc, timp în care cei ce au însoţit-o la biserică sînt aşezaţi la locul cuvenit, după rangul social şi gradul de rudenie. Tot atunci, se împodobeşte bradul de nuntă. Patru sau cinci fete din anturajul mirelui au rolul de a aranja bradul cu panglici, de culori diferite. Este cusut apoi un clopoţel sau e legat un colac, o ramură de măr care reprezintă „oastea mirelui“. Bradul constituie semnul distinct al nunţilor româneşti, iar după ce este dus acasă, se leagă în vîrful unei prăjini înalte şi se înfige la poartă. Uneori e bătut în coama casei.

Bradul este adus din pădure cu un întreg ceremonial, iar flăcăii cântă: „Tînărul nostru împărat, de dimineaţă s-a sculat/ Şi plecînd prin sat la oi/ M-a găsit la o turmă de oi/Şi m-a rugat să fiu bărbat/ Ca mîndru arţar.“

Spre sfîrşitul petrecerii, mireasa este aşezată pe un scaun, iar pe un ştergar întins la picioare i se pun două cornuri, o ploscă cu vin, un pahar şi o oglindă. După ce i se pune pe cap marama de nevastă, ea o aruncă, arată oglinda şi întreabă: „Ce nu-ţi place?“ Este momentul în care mulţimea adunată la faţa locului poate juca „Hora miresei“ care sună cam aşa: „Cînd eram la mama fată/ Ştiam floarea cum se poartă,/ Dar de cînd m-am măritat,/Grija casei m-a luat.“

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *